Verde deschis

„- Tu rămâi aici, ceilalţi pot pleca.”
Nu înţeleg de ce. Aş vrea să răsuflu şi eu uşurat, ca ei, când altul rămâne în urmă, si tu te poţi uita „nevinovat” în ipocrizia ta, că nu eşti ca el.
„- Nu înţeleg, ce s-a întâmplat?”
De ce nu eram şi eu în rând cu ei, să merg mai departe, în curtea şcolii ca într-un spaţiu al izbăvirii unde totul dispărea, chiar şi imaginea şcolii, de altfel atât de aproape? Să nu trebuiască să privesc în schimb rafturile prăfuite şi pline de cărţi inutile şi borcane cu animale conservate ale directorului, sau a acelui om cu privire de director, haine, păr şi poate chiar şi lacrimi de director. Ştiu că ar fi putut să fie orice, şi instalatorul acelui spaţiu de ţevi, transpiraţie şi unghii roase, el tot ar fi inspirat aceeaşi teamă, de a fi el însuşi, printre noi, lipsiţi deseori de eu-l nostru, pentru simplul fapt că trebuia să fim - şi acolo - cinci zile din săptămână.
Nu am înţeles nici atunci, nici acum de ce am rămas în urmă. Dacă a vrut să vorbească cu mine despre motivul pentru care am tras-o pe fata blondă de păr, sau dacă tema mea era foarte bună, poate prea bine făcută pentru un individ atât de inferior lui… mie nu-mi plăceau blondele.
Nu am înţeles. Acum câteva nopţi mi-am adus aminte de acest incident, poate nesemnificativ în felul său. L-am visat, aşa fragmentat, cum numai visele îmi pot oferi adevărurile pe tăvi murdare, dar sincere. Şi de atunci s-a schimbat ceva - practic fără să se schimbe nimic. Am mers la serviciu şi am continuat lucrul la proiect ca întotdeauna, gândindu-mă însă încontinuu la posibile răspunsuri ale acelui om şi al magnetismului său, la imposibilele mele greşeli de gramatică. Trasam linia perfect, fără să-mi dau seama ce va ieşi. Mâna nu îmi mai tremura ca înainte şi ajungeam uneori acasă, ca şi acum, convins că mâinile mele de arhitect bun la toate vor proiecta ceea ce mintea mea poate nu va reuşi să înţeleagă niciodată.
Era o vreme, şi nu a trecut mult de atunci, când obişnuiam să dorm noaptea cu lumina de la bucătărie aprinsă. Nu era frică, era poate un fel de ruşine faţă de acele aspecte amorfe ale sinelui ce se dezleagă singure pe întuneric fără a da explicaţii; era poate şi senzaţia plăcută de a crede că e cineva acolo, citind ziarul pe scaun la masă, ştiind că tu dormi şi nu vrea să te deranjeze. Insomnia este poate singurul rău pe care l-aş dori cuiva care ar locui vreodată cu mine. Mă face să cred că e cineva mereu acolo, dorind o cafea chiar dacă asta îl împiedică să doarmă.
De când am avut visul am renunţat să mai las lumina aprinsă. Nu am vrut să mai văd şirul elevilor ducându-se afară şi nici soarele intrând pe fereastră ca o ironie în plus. Mulţi mi-ar spune că pe întuneric totul ar fi mai clar, noaptea, când răul acela pe care îl vrei altuia, se răsfrânge asupra ta, deşi tu nu l-ai cunoscut încă pe acel altul. Şi lumina e stinsă. E bine.
Lucrez la proiect încontinuu. Mi-e imposibil să-mi dau seama ce va ieşi, mintea-mi lucrează fără mine. De fiecare dată când şeful vine să mă întrebe cum mai merge treaba, nu pot decât să-l asigur, fără să ştiu care mi-e asigurarea, că totul e în regulă si că voi termina la timp. Se uită mereu peste schiţe, mă uimeşte mulţumirea sa, e de-a dreptul flatat de priceperea cu care îmi fac treaba. Îmi dă impresia că uneori nu poate dormi noaptea din cauza onoarei de a mă avea angajat al firmei sale; ştiu că este absurd să gândesc în felul acesta, însă entuziasmul său îl depăşeşte până şi pe al meu. Eu sunt până la urmă cel care face acesta treabă minunată de erou al acestei arte saturate de ştiinţă. Ceva e în neregulă şi la serviciu. Nu îmi pot spune ce anume, deşi lucrurile par atât de neschimbate de ani de zile de când lucrez aici, fără a face ceva deosebit, fără a avea vreodată voinţa de a face ceva deosebit, aşteptând răbdător momentul când acel ceva va veni de la sine la mine - deşi o merit atât de puţin. Uneori mă gândesc că la un moment dat lucrurile rămân neschimbate pentru o vreme atât de lungă încât pur şi simplu începi să crezi că ceva s-a schimbat brusc; în schimb nu eşti decât tu care începi să realizezi, fără să-ţi dai seama, cum nu ai observat până acum că totul e atât de monoton. Şi niciodată nu apuci să te ruşinezi de acest lucru; întotdeauna e prea târziu pentru aşa ceva.
Şeful se uită la mine – e fericit. Mă priveşte ca un maestru pe discipolul său preferat. Ştiu că o asemenea privire venită din partea lui e nedreptăţită, eu nu am avut niciodată nimic de învăţat de la el. Dar nu mă arăt prea deranjat de asta, în fond e în interesul meu să se păstreze chiar şi cele mai absurde aparenţe. Zâmbeşte, iar figura lui are ceva din reverberaţia unui ecou. Nu ştiu ce să mai cred, proiectul asta e mai ascuns în forma sa mie, cel ce îl concep, decât lui, care nici nu a apucat să-şi termine studiile, dar a fost întotdeauna ajutat de părinţii, fără să-şi dea seama măcar. Acum il strigă soţia. Trebuie să plece; eu rămân în continuare preferatul unuia ce nu a iesit niciodata în evidenţă din propriile merite. Nu a fost vreodată măcar cel mai neplăcut dintre toţi. Poate că nici eu. Nici atât.
Merg spre casă, cu umbrela în mână, statică precum o pradă ce nici nu a ştiut să fugă. Lovesc asfaltul fără a-l percepe. O uşoară răcoare gri se pierde prin aer. Mă uit, dar nu înţeleg, cine a aprins lumina la bucătărie. Ştiam că zona este destul de sigură atunci când m-am mutat. Nici măcar nu am ceva de valoare în locuinţa mea plină de linişte ca de un praf. Urc scările ca un şoarece alergând spre brânza fatală. Deschid uşa, dar nu e nimeni. E gol, aproape că-ţi bubuie urechile de lipsa sunetelor; doar un zgomot stins în calorifer la vecinul de dedesubt - pesemne că se aude şi la el - liniştea, bineînţeles.
Probabil că nu s-a întâmplat nimic, o mică neatenţie de-a mea. Sting lumina şi mă bag în pat - nu e chiar atât de uşor să fi plăcut încontinuu de acelaşi om pe care nu-l agreezi.
„- Clopoţelul! Noi ieşim, noi ieşim…
"- Tu rămâi aici, ceilalţi pot pleca.”
Stop! Dar ce se aude? E doar sunetul uşor din calorifer. Era aproape să nu-mi dau seama că lumina era din nou aprinsă. Să fi fost atât de obosit? Sigur am stins-o. Cobor la vecinul de dedesubt, sigur de la el e zgomotul, ceilalţi sunt plecaţi în concediu de mult, parcă dintotdeauna. Bat la uşă dar nu-mi răspunde nimeni; sunetul acela persistă, ca şi lumina. E oare cu putinţă să fiu atât de absent? Şi visul ăsta, din nou...
Sting lumina şi mă culc.
Pe drum aerul mă înţeapă şi în ochi. Poate că ar trebui să cumpăr un nou bec pentru bucătărie, nu a mai fost schimbat de mult. Magazinul e închis.
Ajung la serviciu. Şi nu e nimeni. Uşa e deschisă fără portar, culoarele sunt goale. Sigur e vreo pauză. Ştiu însă că nu am întârziat. Lângă perete o tânără elegantă îşi aranjează fusta; gesturile îi sunt foarte delicate, parcă stau de o veşnicie privind-o ca atunci când priveşti o pisică făcându-şi toaleta, la nesfârşit. E îmbrăcată într-o nuanţă deschisă de verde, ca apa mării foarte aproape de ţărm. Trec pe lângă ea şi o clipă chiar am impresia că dispare de lângă mine. Mă întorc - are părul frumos. Îmi zâmbeşte. Pare să lucreze şi ea în clădire. Cum de nu am observat-o până acum?
E timpul să continuu lucrul. Deşi niciodată nu ştiu unde termin, mereu ştiu de unde să încep… ca un domino, nu contează de unde îţi dai drumul, important e doar să începi, preferabil de la capăt. Îmi dau însă seama că am terminat toate piesele. E gata proiectul. E terminat. E gata! Şeful întră exuberant în birou.
- Am înţeles că e terminat proiectul! Trebuie să ne apucăm de treabă.
De unde ştie? Nu pot să-mi explic, biroul a fost încuiat. Am început să cred că într-adevăr unele reacţii de uimire ale mele depăşesc barierele percepţiei, iar ceilalţi, de unde nici nu mă observau, mă pot citi ca o carte deschisă. Poate de aceea nici nu mă mai observă, atunci când dispare tot misterul, chiar şi cel care ar avea incredibil de multe de ascuns, devine neinteresant, mai banal decât banalitatea, parcă lipsit de acel firesc nemaipomenit. Fosta mea iubită mi-a atras atenţia odată asupra acestui fapt. Fosta mea iubită…
Şi ne apucăm de lucru, în câteva luni clădirea e ridicată, dar nu apuc să o zăresc.
Seară de seară mă întreb cum pot fi atât de lipsit de observaţie, mai ales când e vorba de un lucru atât de banal ca şi a lăsatul luminii aprinse la bucătărie. De fiecare dată când mă întorc acasă seara o găsesc la fel, de parcă lumina zilei mă împiedică dimineaţa să observ că e aprinsă. Singura dată când am mai păţit ceva similar eram în liceu şi nu mai puteam să interacţionez social normal. Citeam prea mult, iar scenele reale îmi păreau înceţoşate şi neimportante. Şi nu aveam miopie.
Am fost sunat de către şef să mergem sa vedem construcţia. Nici el nu a văzut-o, a fost plecat o vreme. Eu nu am explicaţie pentru asta, nu am părăsit oraşul. Şi atât.
- Domnule, vă spun, nu îi înţeleg pe ăştia de la construcţii, de ce sunt aşa de nemulţumiţi. Au zis că nu se aşteptau la ceva atât previzibil de la o firmă ca a noastră, dar că ei şi-au făcut treaba, doar au fost plătiţi pentru ea. Nu ştiu la ce se referă, uneori nu-i mai înţeleg pe oamenii ăştia. Doar m-am uitat şi eu peste schiţele alea.
Mă abţin cu greu să nu fac o remarcă sarcastică la adresa atenţiei sale. Sigur că s-a uitat, nu aş fi zis că nu, dar nici nu m-am gândit că a văzut ceva. Cu siguranţă că nu a vrut decât să fie unul din nenumăratele proiecte extraordinare pe care firma sa le-a mai găzduit şi asupra cărora îşi va lua ca întotdeauna toată răspunderea – adică toate zâmbetele. Şi în fond mai contează? Îi privesc profilul perfect, atât de perfect; poate că omul acesta chiar ştie că el chiar e o mică minune arhitecturală ce nu mai are nevoie de realizări proprii fiind în sine o artă vie. Ca o gheişă. Poate că nici nu ştie ce este. Şi cu atât mai frumos. Aşa poţi fi întotdeauna oricât de nedrept, cel puţin nu ştii ce faci. Ţi se iartă. Mi se iartă?
Am ajuns. Muncitorii arată extrem de plictisiţi, se uită la noi aproape dispreţuitor. Ce să fac dacă nu pot să sting lumina din bucătărie? Şeful e mult prea senin ca să observe ceva. Mă uit parcă cu coada ochiului la construcţie. Într-adevăr nu pare să aibă cam nimic special, parcă nici nu ştiu la ce mă uit.
- Dar, bine, domnule, aşa ne-am înţeles? Noi facem artă, suntem firmă serioasă, noi INVENTĂM stilul. Te-ai apucat să proiectezi şcoli de duzină? Cine te-a învăţat pe dumneata că fantezia îţi strică viaţa?
Clientul nostru are faţa congestionată, dar reuşeşte în mod surprinzător să se controleze, şi să păstreze acel calm obligatoriu pentru a cărui lipsă nu te mai iartă nici măcar o femeie tânără. Începe să semene puţin cu directorul din amintirile şi mai nou, din visele mele.
Şcoli de duzină? A ştiut el vreodată ce e fantezia? Mă uit cu atenţie la ceea ce am putut crea mai mult sau mai puţin voit. O şcoală într-adevăr. Îmi pare atât de cunoscută, încât aş putea să jur că seamănă perfect cu cea în care am fost şi eu acum două decenii. Realizez cu stupefacţie: este chiar şcoala în care am învăţat! - şi soarele o bate la fel, ca şi pe mine, şi pe el, mereu. Se suie furios în maşină şi pleacă lăsând în urmă un nor de praf ce întregeşte priveliştea. Nici că se putea mai mult. Dacă s-ar fi putut altfel vreodată. Încerc să mă gândesc la altceva, la femeia în verde de pe culoar, poate şi la toate porţiile de mâncare pe care nu le-am avut şi tot somnul pe care nu l-am dormit şi care şi-au lăsat într-un fel amprenta asupra mea. E doar praf şi soare.
Şi-mi dau seama că şcoala în sine nu a însemnat nimic. Putea să fie oricare alta, chiar dacă acum doar pe aceasta o pot vedea ca şi a mea. De fapt e vorba doar de mine. Şi de tot ce nu pot controla şi nu voi putea vreodată. E vorba (şi) de lumina din bucătărie. E atât de aproape de mine, şi mă ţine în urmă ca lătratul unui câine ce-i apare în cale. Că m-am trezit din nou în mijlocul nopţii nu mai are relevanţă. Mâine o să pot să stau acasă să dorm până la prânz. Mai nou becurile nu se mai ard; iar magazinul s-a închis – de multă vreme.