Project Mishland

Motto: ”Voi ce intrati, lăsați orice speranță!”

Sunt momente când realizăm (și de multe ori e ca și cum ar fi pentru prima dată) că trei sferturi sau chiar mai mult din existența noastră poate fi rezumată printr-un singur cuvânt: iluzie. Aproape tot ce ne înconjoară dobândește valoare, ceea ce înseamnă că îi oferim valoare. Și întotdeauna numărul valorilor este infinit. Nimic nou până aici. Mulți dintre noi însă se alarmează făcând astfel de descoperiri. Aici apar eu și spun că nu intotdeauna când vine vorba de înspăimântătoarea iluzie avem motive să fim înspăimântați. Există un anumit nivel al acesteia care, dacă nu e depășit, situația poate fi considerată stabilă. Care e acest nivel? Aici intervine maturitatea fiecăruia. Și dacă ești destul de matur, zic eu, îți vei da seama că ai nevoie de iluzii, de un anumit tip de minciuni pe care, dacă știi să le manevrezi cum trebuie asta va spune multe despre tine. Și orice va fi acel lucru sigur nu va fi minciună. E ca și cum ai purta o haină care seamană foarte mult cu una a unei case de modă celebre fără să fie un produs original al acesteia și din această cauză unii ar fi înclinați să creadă că nu meriți aprecierea lor referitor la gusturile tale vestimentare. Și totuși haina ta e frumoasă chiar și pentru ei atâta vreme cât ei nu știu cine e produs-o. Bineînțeles că o astfel de analiză poate fi adâncită la nesfârșit până la punctul în care nu am mai crede in veridicitatea niciunui lucru de pe lume. Nici măcar imaginile pe care le vedem nu sunt de fapt precum le percepem dacă ne gândim ca multe alte viețuitoare văd total diferit de noi, multe din ele mult mai bine. Și cu toate acestea, merită să încremenim orice activitate? S-a argumentat că iubirea e o invenție pe care o creăm tot timpul. Asta nu înseamnă că nu trebuie să mai iubim. Pentru că deși depunem nenumărate eforturi în a menține o relație interumană pe linia de plutire ceea ce obținem din asta e cât se poate real. Felul în care alegi să spui acele cuvinte pe care le rostesc toți te crează și pe tine încă o dată și în nici un caz nu te ascund. Asta doar dacă nu ești rău intentionat sau nu comunici ținând cont de stimulii interiori. Tu ești felul în care te minți (și îi minți și pe ceilalți, implicit). Sună aproape dramatic, dar e cât se poate de adevărat. Și nu neapărat nociv. Pentru că lucrurile sunt ceea ce noi le facem să fie și pentru că cei mai mulți care nu știu asta ajung să dea naștere la catastrofe. Încă odată, știu că nu spun nimic nou, dar mă gândesc la cei mulți (puținele dăți când merită să facem asta) care nu realizează ce înseamnă acest lucru și la cât de mult pierd acești indivizi din neînțelegerea a ceva atât de simplu. Îmi permit să mă repet pentru că acest blog are si un anumit caracter de spațiu al confesiunilor. Și uite că-mi confesez neliniștile.

Iluzia este o minune a vieții noastre pe care trebuie sa o îmbrățișăm deoarece te poate duce la adevăr și liniște dacă știi să o utilizezi și să o privești cum trebuie. De aceea m-am gândit că nu ar fi exagerat să fac o listă cu o serie de schimbări pe care le-aș dori in realitatea mea, întrucât ea a fost cea care m-a dezamăgit de data asta (și în multe alte dăți) și m-a determinat sa scriu cele de mai sus. Și cred că am făcut o alegere bună și că prietenii mei pot avea încredere în mine în continuare pentru că eu știu că și după vârsta majoratului nu e indicat să accepți dulciuri de la străini. Dar in Mishland nu există așa ceva oricum, adică străini rău intenționați. De ce Mishland? Dacă citești acest text înseamnă că ai intrat deja in Mishland și prin urmare nu vei mai avea asemenea nelămuriri; eu sunt Mish și dacă ai avea si tu land-ul tău ai putea să-l numești și tu oricum îți dorești. Doar e al tău, nu? Pentru a elimina din doza de infantilism cu care s-a contaminat textul pe parcurs voi enunța următoarele: în Mishland nimeni nu trebuie să se rușineze de nimic, mai ales de nuditate sau de a spune glume porcoase și neinspirate. O regulă de început care ar trebui să i se pare firească oricui. Așa că poți să intri în această lume și fără haine dacă dorești (oricum facem asta și când venim pe lume in realitate, așa că de ce să ne ascundem după deget atâta), și-așa știm cu toții cât poate să dureze uneori să ne alegem ținuta. Bun început, aș zice. Și deși poți spune multe glume porcoase și neinspirate, nu trebuie să le asculți pe ale altora. Evident, în Mishland nimeni nu face rău nimănui, dar asta e una din regulile pe care le-ar introduce oricine, așa că vom sări peste cele evidente (cum ar fi cele legate de discriminare, world peace si foamete) și vom sări la cele esețiale care de obicei sunt considerate un lux (ceea ce este, dacă îmi permiteți, dar normal ca îmi permiteți, doar suntem în Mishland, o discriminare). Spre exemplu, aici poți merge la magazin și poți cere să ți se arate toate produsele, absolut toate, fără ca tu să cumperi nimic și nimeni nu va spune că ești nesimțit. Sau vei putea spune despre un nume mare al literaturii (naționale chiar, dacă ai mintea la fel de murdară ca mine în acest moment) că este plictisitor si ignorant și asta nu va supăra nicio persoană. Nu mai trebuie să te întâlnești sau să vorbești politicos (sau să vorbești pur și simplu) cu toate rudele pe care nu le suferi sau pe care chiar nu le-ai intâlnit niciodată în 20 de ani (sau 3 luni) de când ați devenit rude. Nu mai trebuie să accepți părerile de prost gust ale tuturor nesuferiților de la școală sau de la serviciu care au impresia că au măcar un gram de simț artisitic (sau bun simț și atât) sau cultură generală. Nu trebuie să plătești ameda exorbitantă pentru că ai circulat fără bilet în autobuz, de fapt nici nu vor mai exista amende, dar dacă vrei puțină distracție putem insera un controlor in scenă pe care să-l poți refuza foarte urât de mai multe ori chiar și care se va oftica foarte mult doar pentru a te satisface pe tine. Același scenariu îl putem aplica în cazul unei amende de pe autostradă. De fapt, pentru orice amendă absurdă care vă face să vă întrebați câteodată dacă nu cumva ați fost Nero într-o viață anterioară.

Mishland e plin de bunătăți care nu îngrașă, nu întristează nu produc carii și nici copii nedoriți. E doar liniște și, când vrei, multă muzică ciudată care îți place foarte mult și pe care o poți asculta fără grijă oricând și oriunde, chiar și la banchetul de sfârșit de liceu când toți ceilalți dansează frenetic pe o samba insipidă pe care o vei intrerupe cu aceasta ocazie, fără să apară imediat cineva care să te înjure sau să facă mișto de tine din cauza asta. De fapt, nimeni nu face mișto de tine. Ești ticălosul absolut. Ești sexy și poți merge pe motocicletă fără să fi ridicol, pentru acea categorie de oameni, sau să poluezi. Evident nu trebuie să te tunzi (dar asta intra oricum la categoria aceea de la sine ințeleasă alături de pace mondială - e incredibil căte conflicte pot apărea din cauza părului – cine a proiectat anatomia umană sigur a avut intenți malefice). Evident cuvântul “trebuie” nu va mai exista in DEX. Poți să dormi cât vrei tu de mult fără să te simți vinovat și nimeni nu va spune că ești leneș. Ar fi bine ca nimeni să nu spună nici despre mine acum că aș fi leneșă dacă mă opresc aici cu lista. Pot să mă opresc aici cu lista dacă vreau. Pot să vă fac să credeți că mă opresc cu lista aici. Dar știți că nu o să fac asta pentru că evident și voi ați vrea să mai adăugați ceva, dar nu puteți să faceți asta acum pentru că nu v-a venit ideea de a face o asemenea lista înaintea mea. Evident pot sa folosesc cuvântul evident cât de des îmi doresc.

În Mishland nu te doare spatele dacă scrii liste frumoase aplecat deasupra laptopului. Nici nu te dor ochii de la lumina ecranului.

În Mishland orice scriitor are inspirație de fiecare dată când își dorește, (mai ales când trebuie să scrie o listă ca aceasta, care, sa fim serioși nu ar trebui să fie prea greu de făcut, cel puțin in teorie). De asemenea, orice scriitor are inspirație de fiecare dată când vrea să agațe o fată folosind vorbe alese. Comendianții la fel. Nu există comedianți proști și prin urmare toată lumea e bine dispusă. Știu că asta intră în contradicție cu ce am zis mai devreme despre glumele proaste, cum că ar fi permise, dar nu contează, suntem in Mishland și nimeni nu își dă seama. De fapt, dacă vreau pot să fiu doar eu in Mishland și să îi las pe ceilalți doritori să rabde la poartă. Așa că dacă te numeri printre persoanele care nu mi-au împrumutat niciodată un pix sau nu mi-au dat vreodată un sandwich sau o hârtie în timpul școlii, pregătește-te. Ar fi o idee bună și să încui bine ușa de la apartament. Ehh, acum glumesc. Dar e Mishland, așa că you never know.

În Mishland nu îți este frică să porți culoarea roz sau negru în exces. Sau să ieși pe stradă la două noaptea. Să mesteci gumă la ore. Să arunci banii pe fereastră. Să te arunci pe tine pe fereastră. Să faci accident cu mașina lovind un șofer handicapat (la propriu) și să te simți și mai vinovat după decât te-ai fi simțit dacă ai fi lovit un om sănătos ( fizic, pt că asta e tot ce vei găsi vreodată).

În Mishland, netul merge fără probleme tot timpul și poți descărca orice în câteva secunde.

Pentru fanii ”Țiganiada”, dacă există așa ceva, nu o să găsiți aici case din mâncare sau altă abundență de acest gen, precum râuri de ciocolată (prea lipicioasă) sau de lapte. Nu o să vă fie foame oricum, dar mâncarea stă pe masă. Și în frigider. Și în stomac.

Presupun că dacă ești fată nu ai mai vrea să porți tocuri (check out the article about high heels downstairs), farduri, sutien, și alte chestii incomode. Arată bine, chiar foarte bine uneori, trebuie să recunoc, dar măcar să nu simți că ești vreo desfrânată din Evul Mediu care își primește pedeapsa de la o adunătură de inchizitori libidinoși.

Dacă ești tip, presupun că nu ai mai vrea femei isterice (check out another article downstairs about women) și multe altele, poate completăm spațiul prin comenturi de la cititori de gen masculin pentru problemele strict masculine.

Dacă ești bisexual, homosexual etc, ochelarist sau suferi de nanism presupun că nu ai cerut prea mult de la viață. Și probabil că nu o să o faci pentru că încă nu ai primit cele strict necesare ca să poți trece la nivelul următor. Ca să vedeți cât de ”grozavă” e realitatea.

Sper că pledoaria pro imaginație a funcționat și că nu va fi interpretată ca o apologie a lenei (deși ar fi divin), răutăcioșilor, sarcasmului, ironiei, nepăsării, egoismului și altele asemenea. E pur și simplu un text jalnic cu care autorul său speră că va incânta pe cineva, dar cum iluzia e pe meniu în seara asta, va încerca să nu se demoralizeze prea tare.

Îmi cer scuze pentru inserarea în text a propozițiilor în limba engleză pentru cei care au probleme la acest capitol, dar nu m-am putut abține, unele lucruri pur și simplu sună mai bine așa. Și oricum, fiind Mishland pot să fac ce vreau (cum ar fi să-mi retrag scuzele), nimeni nu v-a obligat să intrați aici, după cum am precizat, v-aș ține chiar la poartă să răbdați.

E frumos să fi adult și să te minți voluntar. Chiar și cu faptul că ai fi adult. Măcar din când în când.

Alteritate II sau Cântec de adormit copiii mari

Alice stătea întinsă în pat. Era îmbrăcată în cea mai frumoasă rochie a sa, violet cu panglici de un galben pal. Parcă se afla într-o prăjitură meticulos ornamentată. Doar că de cele mai multe ori se simţea bine în felul acesta doar când se privea în oglindă. Pereţii camerei îşi schimbau uşor culoarea la intervale regulate de timp ca într-un joc de-a v-ati ascunselea. Galben, verde, rosu.. galben... Alice gândea încet. Şi strălucitor, cu multe flori transparente în jur. O făcea de multă vreme. Se gândea la sine. Şi numai prin sine. Şi asta îi ocupa atât de mult din timp, încât mereu întârzia la ceai. Îi ocupa tot mai mult din spaţiul minţii şi al inimii încât aproape că nu îşi mai dădea seama ce fac şi ceilalţi (deşi, iniţial parcă acesta ar fi fost motivul pentru care începuse să întârzie la ceai, fără să vrea să facă efectiv şi acest lucru). Şi nu îşi mai dădea seama că şi ceilalţi gândesc la fel, dar şi în multe alte feluri. Uneori, când privea păsările albe cum zburau de pe ramuri, îşi aducea aminte de acest lucru. Dar parcă nu destul de des pe cât ar fi trebuit. Erau însă şi alţii care făceau asta, unii chiar mai rar decât ea. Însă era un lucru pe care îl făceau cu toţii negreşit. Chiar şi la ceai, sub pomii vurnerabili şi curaţi. Erau fiecare prinşi între ziduri, dar parcă într-un labirint de ziduri, de când se năşteau. Şi uneori găseau o ieşire şi vedeau şi celelalte labirinturi, ale celorlalţi care reuşiseră sau nu, la rândul lor, să iasă. Dar cu toţii se întorceau negreşit pe cărările străjuite ale zidurilor interioare, uitând parcă de ceea ce văzuseră în afară sau că există un afară.

Alice respira uşor dintre petalele şi polenul de pe pat pe care le adusese pe haine fără să vrea din grădină. Îşi aminti că existau totuşi şi aceia care la întoarcerea în labirint reuşesc să vadă prin ziduri şi să găsească mai repede ieşirile. Dar pentru asta trebuie să fie foarte atenţi. Şi foarte darnici. Egoismul nu îşi are locul aici. Trebuie să ştii să înveţi să oferi din cărămizile tale pentru a putea zări ce e dincolo de ele. Mulţi însă confundau asta cu păzitul unor tranşee. Dar poate chiar aşa e, cu toţii erau soldaţi din când în când, recrutaţi în propriul lor suflet. Alice avea însă în dulap doar rochii ca pentru păpuşi. Ele nu cunoşteau războiul. Şi chiar când acesta se termina, zidurile nu dispăreau niciodată. Ele pot doar să scadă în înălţime, permiţându-ţi să vezi pe deasupra lor. Sunt însă şi aceia care se lasă în jos şi uneori uită totul adormind la umbra sinelui lor cărămiziu. Pereţii din cameră însă nu luaseră încă şi culoarea aceasta. Şi da, unii dintre ei adormeau aşa. E foarte uşor să te eschivezi şi e foarte uşor să nu-ţi dai seama că faci asta. Cu toţii erau într-o anumită măsură predispuşi către aşa ceva. Solipsism.. auzise cuvântul acesta odată la mama.. parcă trecuseră o mulţime de ani de atunci. Toţi îşi fabricau diverse universuri şi uitau de multe ori să iasă din ele. Şi cine ar fi putut efectiv să-i condamne? Atâta timp cât nu faceau pe nimeni să sufere...prea mult. Pentru că e aproape imposibil să nu faci un rău cât de mic cuiva vreodată. Şi noi trăim cât labirintul nostru şi numai cu el. Ca o orbire parţială. Şi parcă a încerca să vezi din când în când mai bine ar fi la fel cu a spune o poveste unui copil la culcare. Tu ştii că povestea nu e adevărată, dar copilul va pluti pe ea. Şi pe măsură ce citeşti e ca şi cum cu fiecare cuvânt i-ai oferi o cărămidă de la tine şi i-ai construi o lume frumoasă cât un castel în timp ce tu ieşi din tine să iei o gură proaspătă de aer. Doar că acest castel pe care i-l oferi nu îl va întemniţa, pentru că viaţa ştie oricum să dărâme orice palat, aşezând în loc case mici, deseori triste, cu ferestre înguste din care ieşi cu greu. Dar tu citeşte în continuare, orice casă mică poate avea pe perete măcar un tablou cu un castel ca-n poveşti. Alice stătea întinsă în pat, în rochia ei cea mai frumoasă, iar pereţii deveneau pe rând verzi, galbeni, roşii... afară, în grădină, păsările albe tăceau sub cerurile ascunse în noapte. Alice asculta povestea mai departe.

Româna de azi, româna de... nevermind

Vând haine pentru bărbaţi casual. Cine e interesat să îmi scrie.

P.S. Dacă nu sunteţi bărbaţi casual, nu vă obosiţi să îmi scrieţi!

Alteritate

      Noi doi ne-am apropiat foarte mult. În ultima vreme lucrurile au căpătat forme noi, tentante, lipsite de răceala şi griul parcă ale unei aşteptări fără margini. Se spune că ne vom iubi. Aş zice şi eu că într-adevăr aşa este. Antenele din vârful capului ţi se strecoară prin păr nerăbdătoare şi gingaşe tot mai des încercând să le ajungă pe ale mele. Reuşesc mai tot timpul şi foarte greu le mai descurci apoi. Dar nu acesta ar fi motivul pentru care nu doreşti de cele mai multe ori să le desparţi...

      Noi doi împărţim aerul din jurul nostru. Şi acesta nu apucă niciodată să se termine înaintea răsăritului de soare. Iar când tu expiri, fluturii din stomacul meu se întorc pe cealaltă parte a aripilor plutind satisfăcuţi şi împrospătaţi pe marea emoţiilor noastre. Împărţim şi timpul, acelaşi pentru amândoi, dar numai cât ne uităm în aceeaşi direcţie. Pentru că numai aşa putem crede că vedem acelaşi lucru, la fel, simultan. Dar asta nu se întâmplă, de fapt, niciodată. Pentru că tu eşti tu şi eu sunt altcineva, altceva, un pic mai departe de locul tău lângă care cu greu aş crede uneori că mă aflu. Dar acolo sunt mai mereu. Acolo sunt şi acum. Aici. Şi chiar dacă am face schimb de locuri, mereu vom întârzia unul faţă de altul şi faţă de lucrurile pe care le privim.

      Şi atunci când ne uităm în ochii celuilalt, zâmbind fericiţi, suntem cel mai departe unul de altul, privind altceva, fără a putea împărtăşi celuilalt ce simt ochii noştrii ci doar, poate, inimile noastre. Şi dacă ne-am privi împreună, obsesiv, în oglindă, încercând să prindem acel moment în care am deveni identici, probabil că nu am face decât greşeala lui Orfeu de a se întoarce după Euridice. Sunt lucruri interzise pe lumea asta şi chiar dacă refuzăm să le recunoaştem, le simţim cum dor până în fiinţa noastră. Probabil că şi eu, dacă aş căuta prin ochii tăi mai departe de ce îmi poate da inima ta terestră, aş păţi la fel ca Orfeu. Şi aş rămâne pentru totdeauna fidelă... unor cântece despre două suflete din lumi diferite ce se întind una spre cealaltă într-o luptă continuă pentru teritoriu.

Reţetă – cum se face o poştă

În cazul în care un grup de prieteni te ia prin surprindere cu ideea de a face un blog, iar tu nu ştii cu ce să hrăneşti pofta crescândă a cititorilor, soluţia este una rapidă şi amuzantă, singura condiţie constând în a avea inspiraţie: o poştă.

Ingrediente (pentru multe porţii):

Minim 2 bucăţi blogger

Minim 1 bucată melodie ( dupa caz, un playlist. ! Sfatul bucătarului: melodie/melodii instrumentale.)

2 culori de font/ 2 modele de font
Rânduri după gust

Se alternează rândurile ( un rând de la un blogger, un rând de la celălalt) astfel: primul blogger scrie un rând departe de ochiul iscoditor al celui de-al doilea blogger, lăsându-i la vedere acestuia din urmă doar ultimul cuvânt pentru a continua discuţia. Procedeul va fi repetat de bloggerul numărul 2. Se continuă până se termină inspiraţia. La sfârşit, totul se pune cap la coadă spre uimirea şi amuzamentul creatorilor. Compoziţia se toarnă într-o pagină de word pentru a se face eventualele retuşuri şi pentru a se adăuga diacritice, apoi se transcrie pe blog.

Poşta se serveşte caldă. Poftă bună!

Tocuri... cui?

       Din ciclul „frustrări latente către rasa muierească” avem astăzi un nou capitol. Cred că, dacă o s-o mai ţin mult aşa, o pun de un roman în foileton. Descriptiv. Satiric. Aşadar, să purcedem!

      Unul dintre cele mai vechi accesorii (mai bine zis accesorii ale accesoriilor), şi când spun „vechi” mă refer la Egiptul Antic & co. , este tocul. Nu, nu ăla de scris, că intrăm la Orientul Îndepărtat, la discuţii intelectuale, boring, boring, boring... Sus-numitul toc, care astăzi este utilizat îndeosebi de femei, a avut iniţial un uz ceremonial, ulterior devenind mijlocul de identificare a pedestrienelor înveterate ale viaductelor romane (în vremurile noastre le-am numi simplu, curve - cu „v”, nu cu „b”, ca să evităm confuziile!). Caterina de Medici şi Christian Dior, împreună sau separat, în funcţie de cunoştinţele de istorie ale fiecăruia, au oferit conotaţii noi obiectului în cauză, inspirându-se nefericit de la Inchiziţie, respectiv de la nazişti şi instrumentele lor de tortură ingenioase. Nişte tipe mai deschise, probabil rude cu Marchizul de Sade, au considerat o idee foarte mişto să îşi petreacă viaţa de zi cu zi, cu zi, cu zi... pe picior mare. La propriu. Şi aşa a apărut moda tocurilor. It’s all about fashion, după cum spuneam într-un post mai vechi. And sex... And Freud, dacă tot suntem la capitolul ăsta.

      Şi uite aşa, de la piţipoance la aristocrate sofisticate, mici şi îndesate sau înalte cât girafele, toate s-au dat jos din bananier şi s-au urcat pe tocuri. A nu se înţelege greşit: ÎMI PLAC TOCURILE! Nu îmi plac unele fiinţe care le utilizează grosolan. După umila mea părere, aşa cum ţi se dă permisul de conducere pentru categoriile A, B, C, D, E, ar trebui introdusă o nouă categorie: T. De la tocuri, bineînţeles. Nu glumesc. Consumul de tocuri nesupravegheat şi neinstruit dăunează grav sănătăţii tale şi mai ales a ochilor celor din jur! Examenul de obţinere a permisului în cauză ar trebui să includă câteva întrebări simple şi practice, de tip grilă, că se poartă. Ataşez model de examen dedesubt:

      Alegeţi varianta corectă:

      1. Care trebuie să fie poziţia corpului în timpul mersului pe tocuri?

          A. Asemănătoare fermierului care plantează şi anume napi.

          B. Genunchii drepţi şi, pe cât posibil, neîmprăştiaţi, spatele de asemenea, privirea înainte.

      2. Dacă eşti în trening, ce fel de tocuri sunt recomandate?

          A. Stiletto.

          B. NU.

      3. Cât de repede e bine să alergi după autobuz când eşti pe tocuri mai înalte decât un chihuahua?

          A. Cât te ţine.

          B. Din nou NU.

      Şi întrebarea mea favorită, pentru femei senzuale şi mai ales pentru departajare:

      4. Ce tocuri porţi când mulgi vaca?

          A. Luis Vuitton.

          B. Depinde de vacă.

      Pentru necunoscători şi în special pentru necunoscătoare, recomand varianta B. Da, chiar peste tot. Dacă aveţi prietene care aleg în practică varianta greşită de răspuns, faceţi un bine societăţii şi ţării acesteia şi aşa triste şi recomandaţi-le o şcoală bună sau spuneţi-le că tocurile provoacă acnee. Dau scris că o să vă creadă.

      De asemenea, propun nişte intervale de vârstă la care tocurile să fie legale, pentru prevenirea piţipongelii infantile sau a fiţelor de mumii (ştiu că şi mama lui Ramses purta, dar lumea evoluează).

      Morala: Trăim în România şi asta ne excită tot timpul.

Scumpă viaţă

şi Smihihi

      La început, pereţii camerei îmi păreau din carton, aşa că mă simţeam ca într-o cutie, împachetat cu grijă de o domnişoară blondă; mă duceam să îmi cumpăr cireşe, cînd mi-am adus aminte că e iarnă şi că nemţii au şi ei anotimpuri. Mă pierdusem, te pierdusem, dar cel mai rău era că îmi pierdusem mirosul primejdiei. Când mi-am dat seama, cartonul a luat foc şi m-am trezit într-o odaie fără pereţi; e bine că încă aveam un acoperiş deasupra capului. La început, nu mi-a fost atît de greu să adorm, mai greu mi-era să mă trezesc. În soarele lucidităţii, mă aşez pe iarbă, niciodată fără să-i cer voie, şi mă apuc de lucru. Nu pot sta sub copaci, toţi îmi aduc aminte de tine şi mă apucă un dor cumplit. Apoi am ieşit să mă plimb şi mă aşteptam să fie noapte, pierdusem noţiunea timpului. Iniţial am crezut că nu mă trezisem şi eram încă în vis. Mă aşteptam să-mi pice dinţii în orice clipă, ca de obicei.

      Să cad în groapa cu furnici, să îmi devoreze într-o clipă mândria, scopul şi înţelesul. Dar apoi s-a întâmplat ceva extraordinar: lumina se strecura în paşi de dans, un vals lent în culori calde, mă învăluia un sunet atît de plăcut. Paşii mei nu mai erau paşi iar podeaua nu mai scîrţîia. Apoi stoluri de berze s-au apropiat de fereastra mea; zburau incredibil de repede, fără niciun fel de ezitare, direct spre mine, iar eu mă credeam apărat de fereastra cea mare, de parcă sticla era imposibil de penetrat. Nu a fost, berzele au trecut prin ea de parcă nici nu ar fi existat, de parcă în loc de sticlă era doar abur. Mă crezi cînd îţi spun că m-aş fi întins acolo și m-aş fi lăsat legănat de nepăsare zile întregi? Era o beţie de arome, ceva nemaiîntîlnit. Atunci mi-am dat seama că...

      de fapt plutesc de o săptămână pe un pat alb, pe un ocean gri, într-o beznă albastră. Doctorul vine din când în când să facă o injecţie, mereu altuia, niciodată mie.

      Mai am atîtea să-ţi spun. Dar de ce aş face-o?


      Al tău,
      pionul

Restul e minciuni

și NUNU

Smihihi: Pe mine nu mă așteaptă nimeni acasă. Azi mi-ai spus că sunt frumoasă.

NUNU: Așa eram pe vremuri. Am crezut că datorită ție..era, de fapt, din cauza ta.

Smihihi: Am cules o floare și ți-am dat-o vie. Am desenat un ochi și ți l-am scos ție. Lui i-au scos o coastă și ..

NUNU: spațiul acela neluat în seamă, dar bine conturat dintre nas și buze...crăpătura care unește respirația de vorbe.

Smihihi: Iar din gura lui sublimă se simțeau vibrații fine, din sprîncene și din gene cădeau fulgi de viorele,

NUNU: dulceață de trandafiri și ceai cu scorțișoară. Începe să miroasă cu tărie a iarna cu troiene și viscol.

Smihihi: E frig. Sau poate ne e nouă ridicol de cald. Și încă nu avem pereți la casă. Ne înconjoară...

NUNU: o melancolie stranie, un dor de ceea ce a fost cîndva tinerețea bunicilor noastre.

Smihihi: Ți-aduci aminte cum stăteam în leagăn în livadă și ne imaginam că dacă ne dăm destul de tare o să ajungem pe lună și o să o vedem pe Sailor Moon cum mătură „cașcavalul”, mai adunam cîte o caisă,

NUNU: dar caisă curată și un pic acrișoară, de țară..nu d-asta perfectă cum vezi azi în superpiețele secolului XXI.

Smihihi: Suntem bătrîni, de-atîția pași pierduți în zecile de perechi de pantofi, de-atîta timp de cînd ne tot întîlnim...de-atîta cafea.

NUNU: Poate că dacă nu ar fi așa amară, aș folosi-o mai des...ca să dorm mai puține ore, ca să nu regret timpul ce mi s-a dat așa cum, din păcate, se întamplă cu cel care nu mi-a fost sortit. Pe de altă parte, și visele sunt..

Smihihi:... culori parfumate, beție de arome orientale, un gust de mătăsuri indiene...parcă mă simt acasă.

NUNU: Și nu e nici bine, nici rău...e doar sentimentul acela de siguranță.

Smihihi: Acum știu unde sunt. Nu mai mi-e frig, nu mai mi-e cald, nu mai am corp. Dar dacă scriu ceva acum, o sa dispară toate?

NUNU: Tu mereu ai fost cu răspunsurile.

Note de etaj

Trăim într-o epocă în care putem zice că am ajuns la limită. Nu chiar la capătul acesteia, dar nu suntem foarte departe. Limita moralei, ce se poate vedea foarte clar în orice artă, în literatură, politică sau comportamentul de zi cu zi al oamenilor; limita ştiinţei, cu toate că e discutabilă această parte, dar oricum suntem departe de ceea ce am fi crezut că ar fi cel mai mult din ce am putea realiza până în momentul de faţă; limita filosofiei de ce nu. Şi cu toate că majoritatea perorează disperaţi arătând cu degetul această stare a lucrurilor ca şi cum nu ar fi nimic altceva decât simptomele unui iminent sfârşit al lumii (ce-i drept, s-ar putea chiar să aibă dreptate dacă nu ne păzim bine), trebuie să recunoaştem că toate acestea ne-au adus multe beneficii. Nu vreau să aduc în discuţie celelalte consecinţe, precum poluarea, fast-food-ul sau războaiele cu un grad din ce în ce mai mare de distrugere. Toate acestea puteau fi evitate şi încă mai pot fi, au fost destui care au propus nenumărate soluţii extrem de practice şi care nu îngreunează viaţa noastră atât de comodă şi sterilă. Mi-am propus să analizez pe scurt alte fenomene ce au apărut ca şi efect al acestui progres sarcastic al omenirii.

I

Aşadar, avem părţile acestea pozitive, avem societatea noastră postmodernă şi beneficiile sale. Şi cu toate acestea nu pot să nu mă gândesc la un ceva anume care a dispărut de-a lungul călătoriilor noastre în timp, cât şi de-a lungul luptelor noastre pentru recâştigarea acelui firesc ce a ajuns să fie negat în mod absurd chiar de om, „cel mai superior animal”. Avem astăzi arta de partea noastră mai mult ca oricând, în mai multe moduri ca în orice alt moment din istorie. Şi cu toate astea, tot astăzi auzi cum oameni cu studii în domeniu afirmă cum că arta nu mai există. Şi într-un fel nu poţi să nu le dai dreptate. Gratuitatea actului artistic de astăzi te duce cu destul de multă repeziciune cu gândul la o anumită inocenţă pierdută pe care, din nefericire, mulţi o confundă cu un academicism împietrit, naivitate şi altele asemănătoare. Mulţi alţii, însă, nu se pot abţine să nu ridice o sprânceană, sau chiar două, văzându-se asaltaţi de infinite instalaţii, reprezentări amorfe şi alte ciudăţenii ce au luat naştere în minţile multora ce sunt cunoscuţi ca şi artişti. Nu vreau să fac o critică a genului, abstractul îşi are un loc bine stabilit şi bine meritat în rândul celorlalte tendinţe creaţioniste. Însă ceea ce putem vedea recent este un abuz al acestor mijloace care sunt, în mod evident, mai la îndemână. E mult mai uşor să arunci toată găleata de vopsea pe pânză şi să zici că aşa lucrezi tu şi nu trebuie să dai explicaţii nimănui, să scuipi pe un perete şi să zici că aşa îţi exprimi tu sentimentele. Recunosc că sunt mulţi care au procedat în moduri asemănătoare, au fost admiraţi şi au un merit pentru asta. Dar cele mai multe ori acestia sunt si printre primi care au făcut asemenea alegeri ceea ce spune din start foarte multe(nu vreau să-i discreditez în felul acesta pe cei care au avut neşansa, ca să-i zic aşa, de a se naşte prea târziu, aceea ar fi o altă disctuţie). Şi totuşi aceşti primii au făcut şi altceva în afară de asta. Picasso chiar dacă a ales să picteze în stilul care l-a făcut celebru era totuşi în stare să facă un desen clasic, ca la carte. Ceea ce a obţinut mai târziu a reuşit prin multiple căutări. A simţit la mai multe nivele. Ce simt emancipaţii din muzeele de azi? Exagerează inutil şi chiar macabru sau sadic uneori (amintesc cazul unui artist din Costa Rica care a lăsat un câine să moară în numele artei!), afişând chiar teribilism, gen de atitudine care nu îi caracterizează doar pe adolescenţii în călduri, dovadă că unii oameni nu se maturizează niciodată sau în orice caz, prea târziu). Lucrările lor se aseamănă extrem de mult între ele, şi nu doar cele ale aceluiaşi creator, iar ei parcă se transformă treptat în nişte roboţi. Nu poţi să te împotriveşti repetării aceleiaşi teme, pentru că avem cu toţii cam aceleaşi întrebări şi aceleaşi nemulţumiri, cel puţin până la un anumit punct. Însă putem alege să ne exprimăm diferit, iar acest lucru poate să ne individualizeze, chiar şi atunci când putem resimţi anumite influenţe. Azi e destul de greu să faci ceva original, e adevărat, ajungem să apelăm foarte mult la combinaţii de stiluri, a multor lucruri ce au fost deja făcute, ca şi cum am decupa bucăţi din diverse imagini şi le-am lipi unele lângă altele (mulţi chiar fac asta la propriu şi unora chiar le iese bine). Dar am putea totuşi să dăm dovadă de ceva mai multă inimă, de câteva lacrimi, pentru că până la urmă, după cum spunea şi Benedetto Croce, arta este expresie. Una din cele mai simple definiţii, dar şi una dintre cele mai cuprinzătoare. Exprimăm ce e în noi, dar atunci când adăpostim şi un vid care ne împiedică să ne găsim pe noi înşine, lucrurile o iau pe o cale greşită. Lucrurile s-au mecanicizat. Din păcate, sunt alţii care înţeleg prin asta o influenţă negativă a tehnologiei asupra actului artistic, ceea ce nu descrie deloc situaţia de faţă. În ceea ce mă priveşte, nu mă interesează mijloacele cu care obţii acel rezultat vizual sau muzical, atâta timp cât iese bine şi poate fi digerat, mă poate şoca, dacă acesta este scopul, fără să-mi creeze repulsie şi nu mă plictiseşte. Dacă reuşeşti să obţii asta altfel decât prin mijloacele tradiţionale deja testate eşti deja de două ori mai bun.

II

Reacţii asemănătoare observ şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de internet, a vitezei cu care ne trăim viaţa sau a uşurităţii cu care comunicăm, scriem, ne exprimăm părerea, ceea ce ne aduce din nou la internet (am postat totuşi textul acesta pe un blog). Dacă o faci prea uşor sau prea repede înseamnă că nu e bine sau că nu eşti destul de pregătit pentru asta. La fel şi cu neîncrederea în cei tineri (să nu uităm că foarte mulţi oameni care au făcut ceva important pentru omenire au făcut-o tineri fiind, atunci când erau încă în putere, lucizi şi aveau destul timp înaintea lor ca să se lupte cu cei care urmau să-i contrazică; îmi vine în minte exemplul lui Emil Cioran care, deşi nu a inventat un antidot pentru vreo boală mortală, ci poate chiar a cauzat indirect moartea unor nefericiţi, a scris cea mai importantă carte a sa la vârsta de 20 de ani). Ca să nu se creadă că am ajuns să mă contrazic pe mine însămi faţă de ce am zis mai sus legat de arta contemporană, menţionez că mă refer acum la o anumită categorie de persoane, care nu întâmplător fac parte şi din aceeaşi categorie de vârstă şi anume una înaintată. Nu pot să mă alătur reticenţei lor faţă de nişte lucruri care efectiv ne îmbunătăţesc viaţa doar pentru că există şi nişte inconştienţi care nu au ştiut cum sa profite de oportunităţile pe care le-au avut şi au ajuns să întoarcă împotriva lor un lucru care trebuia să-i ajute. Este o atitudine limitată şi devine uneori chiar periculoasă. Am ajunge să-i alungăm şi să le tăiem aripile unora care chiar au ceva de spus şi ne pot ajuta. Nu am o fobie faţă de persoanele în vârstă, îi respect pentru experienţa lor mai ales dacă o împărtaşesc cu alţi. Am întâlnit oameni care la o vârstă foarte înaintată sunt extrem de încântaţi să vadă cum tinerii se dezvoltă având de multe ori şanse în plus faţă de ce au avut ei in tinereţe. Însă nu pot să-i simpatizez pe aceia care nu pot să zică mai mult de „nu”, „nu e bine”, „ e prea mult”, „ e neobişnuit”etc. Dacă într-o viaţă întreagă, în atâtea zeci de ani, asta e tot ce ai putut să înveţi, nu eşti nu nimic mai presus faţă de un adolescent inconştient. Revenind la avantajele vitezei crescânde a comunicării, îi amintesc pe aceia care se împotrivesc doar pentru că ei consideră că aceasta, comoditatea rapidităţii, îi ajută şi pe cei nepotriviţi să iasă în evidenţă. Nu pot să zic că nu au dreptate, dar nu trebuie să uităm că odată cu cei nepotriviţi pot profita şi cei „buni” de pe urma progresului ştiinţific. Soarele bate peste toţi la fel, unii aleg doar să facă plajă, alţii în schimb inventează panouri solare pentru energie alternativă.

La final nu poţi decât să concluzionezi că deşi de multe ori nu ajungi să convingi pe nimeni de nimic, poţi măcar să scrii despre asta, să pictezi, să dansezi frenetic pentru a uita tot ce nu poţi să faci cu la fel de multă forţă sau să cânţi până când rupi inima cuiva. Puţini reuşesc. Eu o să încerc oricum în continuare.

Si e Emiliana Torrini, dar asta a oferit youtube-ul.

Torturi diverse

      Femeile sunt nişte fiinţe absolut fascinante: complexe, alunecoase, subtile, permanent adaptabile, aprige, intuitive şi aş putea să continuu mult şi bine, dar oricum cred că deja am captat atenţia subiectelor în cauză şi a unei categorii de bărbaţi pe care uneori îmi vine s-o numesc tălâmbă, alteori doar uşor "fascinabilă". Oricum lumea asta are perechi din astea simbionte de-a lungul şi de-a latul. Vă explic imediat: fascinant - fascinat (evident de chestiile fascinante), uimitor - uimit, înşelător - înşelat etc. Se mai numesc perechi subiect - obiect, dar nu facem lecţii de vocabular. Ideea este următoarea: dacă aruncăm o privire la începutul paragrafului, la prima enumeraţie, o să realizaţi că vreo patru sau chiar cinci din cele şase epitete înşirate pe acolo se aplică perfect şi la şerpi. Ca să fac lucrurile şi mai interesante, o să restrâng puţin sfera şi o să specific că mă refer la şerpii veninoşi, mai ales. Gata, am dat cu mucii în fasole!

      Adevărul este că am o vastă experienţă în traiul printre femei de toate categoriile şi de toate vârstele, în tot felul de formule, că deh, aşa au unii noroc (dacă îl pot numi astfel). Pot să confirm că mai toate (în afară de alea complet bătute în cap) au parte de caracteristicile astea viperine. Da, şi eu, nu vă faceţi probleme, deja simt ostilitatea unora care au pe limbă multe chestii urâte la adresa mea. Ce încerc eu să fac aici nu este punerea în scenă a celebrului banc cu mârţoaga pe care o duce ţăranul la târg ca s-o facă de râs pentru că nu mai era bună de nimic, nicidecum ca s-o vândă. De fapt, nu încerc nimic, dar poate iese ceva. Să ne întoarcem de unde am plecat, totuşi. Nu o să încep să mă plâng de faptul că, în ultimii cinci ani cel puţin, nivelul de estrogen din preajma mea a crescut brusc şi iremediabil, dar pot să vă spun sincer că e mai bine să priveşti femeile de la distanţă. De la mare distanţă, preferabil. În poze, chiar, dacă se poate. Ştia săracul Caragiale ce ştia când spunea că, dacă "voieşti să cunoşti lucrurile, priveşte-le de aproape", iar dacă "voieşti să îţi placă, priveşte-le de departe". Dacă aveţi de ales, mergeţi pe mâna mea!

      E drept că există excepţii de la orice regulă, dar cine ştie audible-ul acela simpatic de pe Yahoo! Messenger cu "No, but yeah, but no, but yeah, but... yes, yes, actually yes..." ştie şi că pledoaria mea s-ar putea încheia chiar aici. Cei care au neveste consideră post-ul ăsta doar un reminder, un instrument de tortură menit să sublinieze evidentul dureros din viaţa lor. Ei ştiu că, atunci când au spus "până când moartea ne va despărţi" şi-au fixat, de fapt, un scop în viaţă. Şi pe asta n-am zis-o eu... Cei care stau în casă cu una-două femei au câteva zile, dacă sunt norocoşi chiar vreo două săptămâni de linişte (iar prin linişte vreau să spun crize de intensitate moderată), însă mai puţin norocoşii care au nimerit într-un colectiv de femei, să zicem vreo douăzeci aşa, ştiu că, statistic vorbind, în fiecare zi cel puţin una din ele e "în perioada aia". Nu sunt necesare comentarii adiţionale, dar pot să dau nişte citate: "Daţi-mi toată ciocolata pe care o aveţi ACUM şi nimeni nu păţeşte nimic!", "Ţi se pare că m-am îngrăşat? De ce eziţi? Nu mă mai iubeşti, ştiam eu! (plâns, smiorcăieli, telenovelă)", "DAR SUNT CALMĂ, UNDE VEZI TU CĂ SUNT IRASCIBILĂ?!". A, să nu uit, uneori multiplicaţi toate astea cu 5, cu 6... în funcţie de zi şi numărul de persoane implicate.

      Din fericire, la unele mai există câte un remediu, dar de obicei ia mult până îl dibuieşti. Dacă aveţi impresia că istericalele se vor opri odată ce îşi primesc ciocolata, eek! Răspuns greşit! Însă există întotdeauna experimentalul "Mai taci, femeie!". În cazuri rare merge, în celelalte... fuge (ăla care a zis-o). De altfel, femeile sunt nişte fiinţe minunate, dulci (ca lămâia în pârg), iubitoare (când le convine)... Dar pregătesc cu grijă torturi diverse (puneţi voi accentul unde vreţi).

      Părerea mea cea mai sinceră e că au supravieţuit secolelor datorită listei de epitete cu care am început poliloghia asta şi a faptului că sunt, deocamdată, singurele mijloace de perpetuare a speciei. Dar ştiinţa avansează...

      Morala: "Nu mă încred în nimic care sângerează timp de cinci zile şi nu moare."