Scumpă viaţă

şi Smihihi

      La început, pereţii camerei îmi păreau din carton, aşa că mă simţeam ca într-o cutie, împachetat cu grijă de o domnişoară blondă; mă duceam să îmi cumpăr cireşe, cînd mi-am adus aminte că e iarnă şi că nemţii au şi ei anotimpuri. Mă pierdusem, te pierdusem, dar cel mai rău era că îmi pierdusem mirosul primejdiei. Când mi-am dat seama, cartonul a luat foc şi m-am trezit într-o odaie fără pereţi; e bine că încă aveam un acoperiş deasupra capului. La început, nu mi-a fost atît de greu să adorm, mai greu mi-era să mă trezesc. În soarele lucidităţii, mă aşez pe iarbă, niciodată fără să-i cer voie, şi mă apuc de lucru. Nu pot sta sub copaci, toţi îmi aduc aminte de tine şi mă apucă un dor cumplit. Apoi am ieşit să mă plimb şi mă aşteptam să fie noapte, pierdusem noţiunea timpului. Iniţial am crezut că nu mă trezisem şi eram încă în vis. Mă aşteptam să-mi pice dinţii în orice clipă, ca de obicei.

      Să cad în groapa cu furnici, să îmi devoreze într-o clipă mândria, scopul şi înţelesul. Dar apoi s-a întâmplat ceva extraordinar: lumina se strecura în paşi de dans, un vals lent în culori calde, mă învăluia un sunet atît de plăcut. Paşii mei nu mai erau paşi iar podeaua nu mai scîrţîia. Apoi stoluri de berze s-au apropiat de fereastra mea; zburau incredibil de repede, fără niciun fel de ezitare, direct spre mine, iar eu mă credeam apărat de fereastra cea mare, de parcă sticla era imposibil de penetrat. Nu a fost, berzele au trecut prin ea de parcă nici nu ar fi existat, de parcă în loc de sticlă era doar abur. Mă crezi cînd îţi spun că m-aş fi întins acolo și m-aş fi lăsat legănat de nepăsare zile întregi? Era o beţie de arome, ceva nemaiîntîlnit. Atunci mi-am dat seama că...

      de fapt plutesc de o săptămână pe un pat alb, pe un ocean gri, într-o beznă albastră. Doctorul vine din când în când să facă o injecţie, mereu altuia, niciodată mie.

      Mai am atîtea să-ţi spun. Dar de ce aş face-o?


      Al tău,
      pionul