Note de etaj

Trăim într-o epocă în care putem zice că am ajuns la limită. Nu chiar la capătul acesteia, dar nu suntem foarte departe. Limita moralei, ce se poate vedea foarte clar în orice artă, în literatură, politică sau comportamentul de zi cu zi al oamenilor; limita ştiinţei, cu toate că e discutabilă această parte, dar oricum suntem departe de ceea ce am fi crezut că ar fi cel mai mult din ce am putea realiza până în momentul de faţă; limita filosofiei de ce nu. Şi cu toate că majoritatea perorează disperaţi arătând cu degetul această stare a lucrurilor ca şi cum nu ar fi nimic altceva decât simptomele unui iminent sfârşit al lumii (ce-i drept, s-ar putea chiar să aibă dreptate dacă nu ne păzim bine), trebuie să recunoaştem că toate acestea ne-au adus multe beneficii. Nu vreau să aduc în discuţie celelalte consecinţe, precum poluarea, fast-food-ul sau războaiele cu un grad din ce în ce mai mare de distrugere. Toate acestea puteau fi evitate şi încă mai pot fi, au fost destui care au propus nenumărate soluţii extrem de practice şi care nu îngreunează viaţa noastră atât de comodă şi sterilă. Mi-am propus să analizez pe scurt alte fenomene ce au apărut ca şi efect al acestui progres sarcastic al omenirii.

I

Aşadar, avem părţile acestea pozitive, avem societatea noastră postmodernă şi beneficiile sale. Şi cu toate acestea nu pot să nu mă gândesc la un ceva anume care a dispărut de-a lungul călătoriilor noastre în timp, cât şi de-a lungul luptelor noastre pentru recâştigarea acelui firesc ce a ajuns să fie negat în mod absurd chiar de om, „cel mai superior animal”. Avem astăzi arta de partea noastră mai mult ca oricând, în mai multe moduri ca în orice alt moment din istorie. Şi cu toate astea, tot astăzi auzi cum oameni cu studii în domeniu afirmă cum că arta nu mai există. Şi într-un fel nu poţi să nu le dai dreptate. Gratuitatea actului artistic de astăzi te duce cu destul de multă repeziciune cu gândul la o anumită inocenţă pierdută pe care, din nefericire, mulţi o confundă cu un academicism împietrit, naivitate şi altele asemănătoare. Mulţi alţii, însă, nu se pot abţine să nu ridice o sprânceană, sau chiar două, văzându-se asaltaţi de infinite instalaţii, reprezentări amorfe şi alte ciudăţenii ce au luat naştere în minţile multora ce sunt cunoscuţi ca şi artişti. Nu vreau să fac o critică a genului, abstractul îşi are un loc bine stabilit şi bine meritat în rândul celorlalte tendinţe creaţioniste. Însă ceea ce putem vedea recent este un abuz al acestor mijloace care sunt, în mod evident, mai la îndemână. E mult mai uşor să arunci toată găleata de vopsea pe pânză şi să zici că aşa lucrezi tu şi nu trebuie să dai explicaţii nimănui, să scuipi pe un perete şi să zici că aşa îţi exprimi tu sentimentele. Recunosc că sunt mulţi care au procedat în moduri asemănătoare, au fost admiraţi şi au un merit pentru asta. Dar cele mai multe ori acestia sunt si printre primi care au făcut asemenea alegeri ceea ce spune din start foarte multe(nu vreau să-i discreditez în felul acesta pe cei care au avut neşansa, ca să-i zic aşa, de a se naşte prea târziu, aceea ar fi o altă disctuţie). Şi totuşi aceşti primii au făcut şi altceva în afară de asta. Picasso chiar dacă a ales să picteze în stilul care l-a făcut celebru era totuşi în stare să facă un desen clasic, ca la carte. Ceea ce a obţinut mai târziu a reuşit prin multiple căutări. A simţit la mai multe nivele. Ce simt emancipaţii din muzeele de azi? Exagerează inutil şi chiar macabru sau sadic uneori (amintesc cazul unui artist din Costa Rica care a lăsat un câine să moară în numele artei!), afişând chiar teribilism, gen de atitudine care nu îi caracterizează doar pe adolescenţii în călduri, dovadă că unii oameni nu se maturizează niciodată sau în orice caz, prea târziu). Lucrările lor se aseamănă extrem de mult între ele, şi nu doar cele ale aceluiaşi creator, iar ei parcă se transformă treptat în nişte roboţi. Nu poţi să te împotriveşti repetării aceleiaşi teme, pentru că avem cu toţii cam aceleaşi întrebări şi aceleaşi nemulţumiri, cel puţin până la un anumit punct. Însă putem alege să ne exprimăm diferit, iar acest lucru poate să ne individualizeze, chiar şi atunci când putem resimţi anumite influenţe. Azi e destul de greu să faci ceva original, e adevărat, ajungem să apelăm foarte mult la combinaţii de stiluri, a multor lucruri ce au fost deja făcute, ca şi cum am decupa bucăţi din diverse imagini şi le-am lipi unele lângă altele (mulţi chiar fac asta la propriu şi unora chiar le iese bine). Dar am putea totuşi să dăm dovadă de ceva mai multă inimă, de câteva lacrimi, pentru că până la urmă, după cum spunea şi Benedetto Croce, arta este expresie. Una din cele mai simple definiţii, dar şi una dintre cele mai cuprinzătoare. Exprimăm ce e în noi, dar atunci când adăpostim şi un vid care ne împiedică să ne găsim pe noi înşine, lucrurile o iau pe o cale greşită. Lucrurile s-au mecanicizat. Din păcate, sunt alţii care înţeleg prin asta o influenţă negativă a tehnologiei asupra actului artistic, ceea ce nu descrie deloc situaţia de faţă. În ceea ce mă priveşte, nu mă interesează mijloacele cu care obţii acel rezultat vizual sau muzical, atâta timp cât iese bine şi poate fi digerat, mă poate şoca, dacă acesta este scopul, fără să-mi creeze repulsie şi nu mă plictiseşte. Dacă reuşeşti să obţii asta altfel decât prin mijloacele tradiţionale deja testate eşti deja de două ori mai bun.

II

Reacţii asemănătoare observ şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de internet, a vitezei cu care ne trăim viaţa sau a uşurităţii cu care comunicăm, scriem, ne exprimăm părerea, ceea ce ne aduce din nou la internet (am postat totuşi textul acesta pe un blog). Dacă o faci prea uşor sau prea repede înseamnă că nu e bine sau că nu eşti destul de pregătit pentru asta. La fel şi cu neîncrederea în cei tineri (să nu uităm că foarte mulţi oameni care au făcut ceva important pentru omenire au făcut-o tineri fiind, atunci când erau încă în putere, lucizi şi aveau destul timp înaintea lor ca să se lupte cu cei care urmau să-i contrazică; îmi vine în minte exemplul lui Emil Cioran care, deşi nu a inventat un antidot pentru vreo boală mortală, ci poate chiar a cauzat indirect moartea unor nefericiţi, a scris cea mai importantă carte a sa la vârsta de 20 de ani). Ca să nu se creadă că am ajuns să mă contrazic pe mine însămi faţă de ce am zis mai sus legat de arta contemporană, menţionez că mă refer acum la o anumită categorie de persoane, care nu întâmplător fac parte şi din aceeaşi categorie de vârstă şi anume una înaintată. Nu pot să mă alătur reticenţei lor faţă de nişte lucruri care efectiv ne îmbunătăţesc viaţa doar pentru că există şi nişte inconştienţi care nu au ştiut cum sa profite de oportunităţile pe care le-au avut şi au ajuns să întoarcă împotriva lor un lucru care trebuia să-i ajute. Este o atitudine limitată şi devine uneori chiar periculoasă. Am ajunge să-i alungăm şi să le tăiem aripile unora care chiar au ceva de spus şi ne pot ajuta. Nu am o fobie faţă de persoanele în vârstă, îi respect pentru experienţa lor mai ales dacă o împărtaşesc cu alţi. Am întâlnit oameni care la o vârstă foarte înaintată sunt extrem de încântaţi să vadă cum tinerii se dezvoltă având de multe ori şanse în plus faţă de ce au avut ei in tinereţe. Însă nu pot să-i simpatizez pe aceia care nu pot să zică mai mult de „nu”, „nu e bine”, „ e prea mult”, „ e neobişnuit”etc. Dacă într-o viaţă întreagă, în atâtea zeci de ani, asta e tot ce ai putut să înveţi, nu eşti nu nimic mai presus faţă de un adolescent inconştient. Revenind la avantajele vitezei crescânde a comunicării, îi amintesc pe aceia care se împotrivesc doar pentru că ei consideră că aceasta, comoditatea rapidităţii, îi ajută şi pe cei nepotriviţi să iasă în evidenţă. Nu pot să zic că nu au dreptate, dar nu trebuie să uităm că odată cu cei nepotriviţi pot profita şi cei „buni” de pe urma progresului ştiinţific. Soarele bate peste toţi la fel, unii aleg doar să facă plajă, alţii în schimb inventează panouri solare pentru energie alternativă.

La final nu poţi decât să concluzionezi că deşi de multe ori nu ajungi să convingi pe nimeni de nimic, poţi măcar să scrii despre asta, să pictezi, să dansezi frenetic pentru a uita tot ce nu poţi să faci cu la fel de multă forţă sau să cânţi până când rupi inima cuiva. Puţini reuşesc. Eu o să încerc oricum în continuare.

Si e Emiliana Torrini, dar asta a oferit youtube-ul.